Psihoterapia si Inteligenta Artificiala

ChatGPT, ești fascinant. Dar nu ești suficient.

Aud în cabinet, în ultima vreme, tot mai multe persoane care îmi spun că „au întrebat ChatGPT-ul” despre comportamentele altora, despre ce să spună sau să facă într-o situație dificilă. Observăm cu toții fenomenul. Cu toții il folosim sau avem, probabil, un prieten sau o prietenă care apelează la AI pentru a înțelege exteriorul.

Și da, înțeleg fascinația. Dar cred că e important să spunem răspicat: oricât de avansată ar fi o inteligență artificială, ea nu va putea înlocui niciodată prezența unui om real, mai ales a unui specialist care te însoțește și cu mintea, dar și cu sufletul. De ce?

întâia oară, in psihanaliză există un concept fundamental numit TRANSFER, adică procesul prin care pacientul atribuie terapeutului sentimente și dinamici din relațiile timpurii, în special cu figurile parentale. Un concept revoluționar la vremea sa și întâmpinat inițial cu rezistență chiar din interiorul comunității psihanalitice.

De ce? Pentru că, pe atunci, se considera că terapeutul trebuie să fie un „ecran alb”, un om fără emoții, fără reacții vizibile.

Iar invers, răspunsul emoțional al terapeutului se numește CONTRATRANSFER și cere o muncă profundă de introspecție și responsabilitate.

În timp, însă, s-a înțeles că emoțiile terapeutului nu trebuie negate, ci recunoscute, procesate și integrate. Astfel, ceea ce simte terapeutul devine un instrument de lucru valoros, cu condiția să fie reflectat si analizat profund, cu ajutorul supervizării, pentru a nu deveni un obstacol, ci un ghid subtil către conflictele pacientului.

Conceptele de TRANSFER și CONTRATRANSFER sunt astăzi folosite ca instrumente în multe alte școli psihoterapeutice: cognitiv-comportamentală, gestalt, analiza tranzacțională, FAP și nu numai. Pentru că, dincolo de metode, relația rămâne inima oricărui proces de vindecare.

Așadar, de ce nu este suficient ChatGPT?

Pentru că AI-ul nu poate simți.

Nu îți poate oglindi trăirile, nu îți poate capta vibrația subtilă dintr-un oftat, o ezitare, un râs nervos, ochi înlăcrimați sau un act ratat.

Nu poate să-ți lege prezentul de traumele uitate, nici să creeze acel spațiu viu, cald, în care să se nască insightul.

Răspunsurile predefinite pot ajuta punctual, dar reparația emoțională are nevoie de altceva: de empatie reală, de atenție profundă, de cineva care să te vadă cu totul.

Dinamicile umane sunt atât de bogate, încât e păcat să le reducem la întrebare–răspuns și să nu ne lăsăm atinși de ceea ce au ele mai frumos, emoțiile.

Asa ca uneori, cea mai importantă întrebare nu este „Ce ar trebui să fac?”, ci „Cine mă poate însoți cu adevărat în ce simt?”