Ce responsabilitate ai ca psihoterapeut?

Zilele trecute am citit pe Facebook o postare, sub forma unei glume, a unui psiholog barbat cu mii de urmăritori.

Gluma, scrisa mare ingenuu, cu titlu de "hashtag gluma" suna asa:

"Aveti grija cu femeile ce au fost singure mult timp. Imaginati-va ce chef de cearta au."

Postarea a strâns rapid peste 300 de aprecieri. Nimeni, nimic, impotriva.

Nu am să-i dau numele. Nu pentru că aș evita discuția ci pentru că nu este despre persoane sau despre a împărți lumea în tabere. Si nu este nici despre femei versus bărbați. Nici despre a trasa linii acolo unde, în fond, avem nevoie să le ștergem.

Pentru mine, ceea ce aduce această postare la suprafață este o întrebare mai largă: Ce înseamnă să practici această meserie cu adevărată responsabilitate?

Pentru că în clipa în care alegi să fii terapeut îți asumi o anumită așezare interioară fata de exterior. O prezență. Un respect față de tot ceea ce este fragil, complex și profund uman în celălalt.

Și din acest loc, cred că există câteva lucruri pe care ar fi bine să le ținem mereu în minte:

- Nu facem glume pe seama unor categorii de oameni. Oricât de seducătoare ar fi validarea socială, meseria aceasta cere neutralitate. Cere să ne ținem la distanță de propriile noastre biasuri sau dacă nu reușim, măcar să nu le îmbrăcăm în haine de adevăr sub titulatura de psiholog.

- Nu discriminăm, nici măcar subtil, în numele unor „adevăruri” culturale. Glumele despre femei „isterice” sau despre bărbați „insensibili” nu fac decât să perpetueze mituri care, în spațiul terapeutic, n-ar trebui să existe.

- Nu trivializăm. Fiecare om care ajunge în fața noastră vine cu o poveste. Cu frânturi de suferință și cu un curaj enorm de a fi văzut. Să reduci asta la o poantă este, cred, o formă de agresivitate subtilă.

- Nu lucrăm cu „femei” și „bărbați”. Lucrăm cu ființe umane. Cu emoții, cu lumi interioare uneori fragile, alteori surprinzător de reziliente. Cu istorii personale. Cu tot ceea ce e viu și în mișcare în sufletul celuilalt.

- Nu caricaturizăm oameni pentru câteva like-uri în plus. Dacă ai ales această profesie, ai ales și un alt tip de vizibilitate mai tăcută, mai în profunzime, mai atentă la consecințe.

Și, desigur: nu e loc pentru misoginism. Nici pentru misandrie. Nu e loc, de fapt, pentru a pune etichete grăbite pe oameni.

Mi-ar fi ușor să închei spunând: aveți grijă la cine mergeți. Dar știu prea bine că atunci când cineva ajunge să ceară ajutor, nu vine cu un checklist în mână. Nu cere diplome, ani de formare, ore de terapie personală. Nu întreabă: Ce vă recomandă să fiți terapeut?

Vine, cel mai adesea, cu inima în mâini. Cu speranța că în fața lui va găsi un om care să-l primească cu blândețe.

Așa că dacă pot lăsa un singur gând: alegeți, atunci când se poate, un psihoterapeut care e mai întâi profesionist si respecta un cadru. Un om care știe că puterea acestei profesii stă tocmai în cât de atent știi să fii cu fragilitatea celuilalt. Sante!